Pe Ioan Alexandru îl omorâseră
Nu
mult după o aşa zisă vizită în străinătăţuri.
Vina – poet creştin, dedicat lui Iisus.
Pe Radu Gyr îl băgaseră în celulă,
Fără
să ştie că îl vor face prietenul lui Iisus
Şi îi vor face cuvântul nemuritor.
Pe Sandu Tudor, înger în trup de om,
Îl schingiuiseră şi-i aruncaseră trupul
Într-un mormânt neştiut, spre Aiud.
Pe Marin Preda îl otrăviseră
Punând
otravă în cognac.
Doi copii rămaşi orfani, ca şi literele.
Pe Doina şi Aldea îi accidentaseră
La
Urziceni, în curbă,
Pentru că le era teamă de cântece frumoase.
Pe Grigore Moisil îl omorâseră
În America, după o vizită la ambasadă.
Vina – matematician celebru, cu conştiinţă.
Pe Mircea Culianu îl mişeliseră
În WC-ul american,
De ziua Sfântului Constantin şi a maicii.
Pe Sergiu Monaste, ziarist canadian,
Îl
omorâseră, tot mişeleşte,
Pentru că era antiglobalizare
şi anti Protocoalele Sionului.
Dumitru Tinu ţipase în “Spre staţia Speranţei”
Un strigăt de disperare: ”Aşa nu se mai poate!”
Strigătul îi oribilase prin mărimea Adevărului
Şi
atunci îl omorâseră cu airbagul minciunii.
Pe Mihail Erbaşu îl sinuciseseră
Dar sinuciderea nu stătea în picioare
Pentru că mortul era credincios şi
Dumnezeu
îmi arătase în vis că ei mint.
Pe români îi îmbolnăviseră cu virusul hepatic,
Pe care îl “dăruiseră” în vaccinul antigripal.
Moarte făcută cadou gratis, creştinilor, de sionişti.
Cu subsemnata nu le reuşiseră încă jocurile,
Pentru
că primise har din mânia Tesviteanului
Să-i vestească, în grai, că nu vor rămâne nepedepsiţi.
Ah, am uitat să adaug că ei toţi erau creştini,
Suflete
devenite suflete de lebede
În slujba Cuvântului nepieritor.
Şi că iudele nu au vârstă, numai laşitate,
Omorând
întotdeauna mişeleşte, pe la spate.
Şi că mor de-a pururi sub blestem dumnezeiesc
De fapt se sinucid sufleteşte,
Iar sinuciderea e singura moarte care nu se iartă.
17 oct 2004, Amersfoort
