Tristeţea mi s-a aşternut în palmă,
ca un bob de orez,
peste neascultarea fiului meu.
Unul câte unul, cuvintele mă picurau,
greutate
de plumb
amorţită peste orgoliul meu rănit.
Învinuiam spiritul vremii de împietrire,
de
neascultare şi, nu în ultimul rând, de trădare.
trădarea viselor se înscria în ierarhia palmelor
muncite
de nostalgia leagănului,
cu gradul de ”cea mai înaltă tradare”,
- trădarea maternă.
21 oct 2004
