lui Lucian Blaga
Şi eu am fost mut (chiar dacă nu ca o lebădă)
până când am trecut de acel 33 (de trei ori câte trei)
şi a venit Îngerul să îmi spună: “Lebedele vorbitoare
au aripi ca să cuvinte; Treimea îţi spune să vorbeşti!”
Tot îngerul îmi spusese că “trei”, citit de la coadă,
înseamnă “iert”şi atunci am ştiut că petele îmi erau şterse,
că, iată, eram din nou o lebadă, chiar una vorbitoare.
Şi că sufletul primeşte un nou trup, de fecioară,
eliberându-se de “El” sau de “Ea”,
în care cuvintele vin să se întrupeze de la sine în litere,
unul câte unul, smulgându-se din penele sângerânde ale lebedei,
aidoma luminii albe, necreate, care se prelinge
în Sfântul Altar, din mâinile preotului care nu a trădat Harul.
Că eu am fost orb, până când uşa sufletului mi-a fost deschisă
şi până a intrat EL, să aprindă, în inima mea, devenită inimă de lebădă,
(cum altfel putea să fi intrat, dacă nu numai într-o inimă
de lebădă?)
dorul de Rugul Aprins.
Când mi-a vorbit îngerul, m-am atins de aripa morţii
şi-am ştiut de ce îngerul Harului i-a şoptit la ureche,
altui suflet de lebădă: “Să nu striveşti corola de minuni a lumii!”
16 oct 2004, avionul Bucureşti-Viena
