Dăruind, dar, a dărui, mamă, Daria, dăruit.

Verbul din care se întrupează cuvântul fericirii;

 -  Poate întâia, poate a şaptea, poate a noua fericire.

Dăruind vei dobândi, ne descifrase Steinhardt,

într-o urmare la un frumos “Jurnal al fericirii”…

Mai fericit este “a da” decât “a lua”

ne tâlcuise însăşi Lumina-ntrupată-n Cuvânt” .

Pe “a da” se întemeiase însăşi Legea Harului, de Rusalii,

când iubirea dumnezeiască pogorâse spre noi, în Dar.

Şi totuşi, nici potopul lui Noe, nici răstignirea,

nici tăria-nvierii din morţi, nici mersul peste ape,

nu ne desrobiseră din temniţa lui “a lua”.

Că Alexandru Machedon se îngropase cu mâna

goală peste sicriu, spre a face cunoscut lumii ce va lua

cu sine în mormânt, se pierduse în colbul uitării.

 “Eu, eu, eu!”, “vreau, vreau, vreau!”, iată refrenul

isteriei generalizate a egoismului, prelungit dincolo

sau mai bine zis sub înfăţişarea de trup de om

a sapiensului trecut prin dezgheţul a 2000 de primăveri.

Că omorul se petrecea atomic, în loc de săgeată,

nu era relevant; tot crimă se numea, iar făptuitorii

 - tot călcători ai poruncii divine, tot ucigaşi. Şi lacomi,

pentru că motivul nu era câtuşi de puţin altul decât “a lua”.

………………………….

Şi totul doar pentru că un verb fusese inversat.

Şi pentru că mamele nu-şi învăţau pruncii să dăruiască.

                                   *

Poate că Sfântul Petru, acolo sus, îşi aduce aminte

Cum îl întrebase în vis pe Iisus: “Unde te duci, Doamne?”