În avionul de Bergamo,
mi-am privit îngerul
cum, credincios, mă însoţea
în zborul îndumnezeirii,
dincolo de oceanul de nori.
Din contopirea privirii mele
cu
lumina sidefie a îngerului
mă inunda o bucurie ce nu încăpea în fiinţă;
Nu ştiam de ce nu mă dor ochii
de atâta lumină necreată,
dar
mă durea tocmai bucuria
întâlnirii mele cu îngerul.
Atunci m-am întrebat (prima dată)
de ce nu toţi oamenii pot
să-şi privească îngerii,
de
ce Dumnezeu le ascunde
această taină, această bucurie celestă,
cu
neputinţă de aşezat în cuvinte.
Mă gândeam că din această bucurie,
a contopirii,
nu s-ar mai naşte niciodată războaie,
că lacrimile ar curge numai
în râul bucuriei,
doar
doruri cu neputinţă de stins
legând prietenia noastră cu îngerii.
Acum, în avionul de Viena,
dorul
de îngerii mei
mi se aşează, din palme, în cuvinte,
şi
ei îmi şoptesc încă o dată:
“Să nu striveşti corola de minuni a lumii,
pentru
că fiecare suflet
trebuie să devină un suflet de lebadă!”
16
oct 2004, avionul Bucureşti-Viena
